Economia României după 1989: între tranziție, erori strategice și oportunități ratate
Revoluția din 1989 a deschis pentru România un nou drum: trecerea de la o economie planificată centralizat la o economie de piață. Procesul, însă, a fost marcat de decizii politice contradictorii, privatizări grăbite sau netransparente, lipsa unei viziuni pe termen lung și oportunități pierdute în atragerea de capital și modernizare. Astăzi, la peste trei decenii de la momentul 1989, România are o economie funcțională, integrată în Uniunea Europeană, dar încă dependentă de consum, vulnerabilă la șocuri externe și insuficient valorificată în raport cu potențialul său.
1. Primele etape ale tranziției: de la “șoc” la improvizație
Anii ’90 au fost marcați de instabilitate și incertitudine. În locul unei strategii clare de reformă, România a aplicat politici economice contradictorii:
- Privatizările s-au realizat adesea prin metode netransparente, generând “capitalismul de cumetrie”. Mari întreprinderi industriale au fost vândute pe sume derizorii sau închise, pierzându-se sute de mii de locuri de muncă.
- Fiscalitatea era haotică, cu schimbări frecvente, ceea ce descuraja investițiile private.
- Băncile de stat, prost gestionate, au generat crize (ex. Bancorex, Bancpost, Banca Agricolă), iar nota de plată a fost suportată de contribuabili.
Ce ar fi trebuit făcut: aplicarea unor programe de privatizare graduală, cu transparență și monitorizare, după modelele Poloniei sau Cehiei, și crearea unor fonduri suverane care să protejeze activele strategice.
2. Atracția capitalului străin și investițiile externe
După 2000, România a început să atragă investiții străine, mai ales datorită forței de muncă ieftine și poziției geografice. Exemple notabile: industria auto (Dacia-Renault, Ford), sectorul IT (companii multinaționale), retail (lanțurile străine de hipermarketuri). Un plus foarte mare a fost adus de scutirea de impozit pe salarii în IT care a funcționat bine timp de 18 ani, IT-ul devenind motorul economiei cu peste 6% din PIB în urmă cu câțiva ani. Rămâne de văzut dacă eliminarea acestei facilități începând cu 2025, va pune frână dezvoltării acestui sector.
Totuși:
- Multe investiții s-au concentrat în sectoare cu valoare adăugată scăzută.
- România a devenit mai mult o piață de consum pentru companiile străine decât un hub de producție inovatoare.
- Lipsa infrastructurii a limitat atractivitatea pentru investiții în logistică și transporturi.
Ce ar fi trebuit făcut: politici de stimulare a investițiilor în sectoare cu valoare adăugată mare (tehnologie, energie verde, cercetare), nu doar în consum și asamblare. Exemple din regiune: Ungaria și Polonia au negociat mai ferm cu investitorii străini pentru transfer de know-how și dezvoltarea unor rețele locale de furnizori.
3. Fiscalitatea: între experiment și populism
România a avut una dintre cele mai impredictibile politici fiscale din Europa. Introducerea cotei unice de 16% acum 20 ani (în 2005) a adus inițial un val de investiții și simplificare, însă ulterior:
- Politica fiscală a devenit instabilă, cu creșteri bruște de taxe (TVA 24% în 2010) sau reduceri populiste fără acoperire (TVA 9% la alimente, 5% la locuințe).
- Lipsa colectării eficiente: România rămâne printre ultimele state din UE la colectarea veniturilor fiscale raportat la PIB (cca. 27% față de media UE de 41%).
- Evaziunea fiscală și economia subterană continuă să fie probleme majore.
Ce ar fi trebuit făcut: stabilitate fiscală pe termen lung, digitalizarea ANAF, reducerea birocrației și stimularea conformării voluntare. Modele bune: Estonia și Lituania, care au digitalizat complet administrația fiscală.
4. Fondurile europene: șansa ratată
Intrarea în Uniunea Europeană în 2007 a deschis accesul la miliarde de euro prin fonduri structurale și de coeziune. România, însă, a avut una dintre cele mai scăzute rate de absorbție:
- Lipsa de expertiză administrativă și birocrația excesivă au blocat proiectele.
- Corupția și lipsa de viziune au dus la proiecte mici, fără impact real.
- Infrastructura, sănătatea și educația – domenii prioritare – au fost mult timp subfinanțate din aceste resurse.
Ce ar fi trebuit făcut: profesionalizarea administrației publice, depolitizarea managementului fondurilor, și orientarea către proiecte strategice (autostrăzi, spitale regionale, digitalizare). Polonia este un exemplu elocvent de utilizare a fondurilor UE pentru modernizarea infrastructurii și creșterea competitivității.
5. Datoria publică, împrumuturile externe și utilizarea lor ineficientă
Un alt capitol esențial al economiei românești post-1989 este legat de datoria publică și modul în care au fost gestionate împrumuturile externe.
- În anii ’90 și începutul anilor 2000, România a apelat periodic la împrumuturi de la FMI, pentru a stabiliza cursul valutar și a acoperi deficitele bugetare. Acestea au venit cu condiții dure: privatizări accelerate, reducerea cheltuielilor publice și liberalizarea piețelor.
- Criza financiară din 2008 a obligat România să contracteze un pachet de finanțare externă de circa 20 miliarde euro de la FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Banii au fost utilizați în mare parte pentru a acoperi cheltuieli curente și pentru a stabiliza sistemul bancar, nu pentru investiții strategice.
- După 2015, datoria publică a crescut constant, ajungând astăzi la aproximativ 50% din PIB. Problema nu este nivelul în sine (încă moderat la nivel european), ci faptul că mare parte din împrumuturi au fost direcționate spre consum și plata pensiilor/salariilor, nu spre infrastructură sau modernizarea economiei.
Am văzut cum în ultimii ani salariile în sectorul bugetar și pensiile au fost crescute din pix, nejustificat față de o creștere economică reală mult mai lentă. Când faci așa ceva, stimulezi consumul dar creezi inflație și crești deificitul bugetar al țării. Prea muți bani împrumtați pentru plata pensiilor și salariilor și prea puțini pentru investiții! Guvernanții și-au fidelizat alegătorii însă ne-au adus unde suntem acum și suferim cu toții consecințele șirului de ordononanțe recente pentru reducere deficitului bugetar. Vezi și articol -> „Deficitul bugetar pe înțelesul tuturor”
Ce ar fi trebuit făcut: utilizarea împrumuturilor externe pentru proiecte cu efect multiplicator pe termen lung – autostrăzi, spitale, tranziție energetică, digitalizare –, și nu pentru acoperirea găurilor bugetare. În lipsa unor investiții majore, România a acumulat datorie fără să creeze suficientă valoare adăugată pentru a o susține.
6. Decizii proaste de-a lungul timpului
Câteva dintre marile erori de guvernare:
- Anii ’90: privatizările haotice, lipsa reformei în agricultură, menținerea artificială a unor întreprinderi falimentare.
- 2007–2008: supraîncălzirea economiei prin consum pe datorie, fără investiții în infrastructură.
- 2010–2011: tăierile bruște de salarii și creșterea TVA, care au lovit puternic clasa de mijloc și au stimulat emigrația.
- 2016–2019: politici fiscale populiste (creșteri salariale și de pensii fără acoperire, tăieri de taxe) care au dezechilibrat bugetul.
- Infrastructura: lipsa autostrăzilor și a unei rețele moderne de transport, deși au existat resurse disponibile.
Concluzie
România a făcut pași importanți după 1989, dar dezvoltarea sa a fost inegală și adesea sub potențial. Principalele probleme au fost lipsa unei viziuni strategice, deciziile populiste și corupția.
O strategie de dezvoltare coerentă ar fi trebuit să includă:
- Politici fiscale stabile și eficiente, cu colectare ridicată și reducerea evaziunii.
- Investiții strategice în infrastructură, energie și educație.
- Valorificarea împrumuturilor externe pentru proiecte majore, nu pentru cheltuieli curente.
- Stimularea capitalului autohton și negocierea unor condiții avantajoase cu investitorii străini.
România are în continuare resurse, forță de muncă talentată și oportunități în contextul globalizării și al tranziției energetice. Întrebarea rămâne dacă viitoarele guverne vor avea curajul și înțelepciunea de a transforma aceste atuuri într-o economie puternică și competitivă.
Abonează-te pentru a primi cele mai noi articole pe e-mail: