Chiar dacă pare incredibil pentru un pretins stat de drept, acest lucru este posibil în România anului 2021. A pățit-o un bun prieten. Iată cum anume rezumă el, cronologic, această aberație:

În 2006 am contractat un credit ipotecar de la Banca OTP, credit care era la momentul respectiv, cel puțin scriptic, în CHF. Spun scriptic deoarece dobânda care trebuia, conform contractului, actualizată la trei luni, era de 5%+LIBOR, ceea ce făcea, prin corespondența liniară între dobândă și rata LIBOR (ce face “legătura” dintre CHF și RON), ca creditul meu să fie de fapt în RON. Ba chiar, în octombrie 2008, când francul elvețian înregistrase o explozie în raport cu leul, în ziua în care a trebuit recalculată dobânda, aceasta s-a raportat la un LIBOR negativ, iar dobânda a fost sub 5% (conform contractului). Toate bune și frumoase până în ianuarie 2016 când am primit o ofertă de la OTP care, la presiunile BNR, încerca să scape de creditele în CHF. Ca atare, oferta lor a fost: convertim creditul din CHF în RON și oferim o scădere de 12% a ratei. Dacă sunteți implicat într-un litigiu cu banca (și eram, din cauza refuzului lor de a-mi returna o taxă de poprire), SUPLIMENTĂM oferta cu o reducere de 5%. Cum mă consider un bun cunoscător a ceea ce Constituția României consfințește drept limbă oficială în stat, și anume limba română, le-am transmis acordul meu asupra reducerii cu 17% a ratei. Ei au replicat că de fapt trebuie să aleg fie o reducere de 5%, fie de 12%. La răspunsul meu că aceasta este de fapt o contraofertă, care nu corespunde ofertei inițiale, au spus că nu vor achiesa la o reducere cu 17%. Ca atare, am acceptat prin e-mail oferta de 17% și am deschis acțiune în instanță asupra acestui aspect. La Judecătoria Sectorului 1, instanța a acceptat cererea mea și a constatat intrarea în vigoare a unui acord amiabil pentru o reducere de 17% și conversia din CHF în RON. Sentința a fost dată în martie 2017, redactată în mai 2017 și mi-a fost comunicată în iunie 2017. Am transmis un e-mail către adresa oficială a Băncii OTP despre faptul că sentința constata scăderea cu 17% a ratei. Mi-au confirmat primirea e-mailului și m-au asigurat că nu vor executa nicio sumă, citez, “până la rămânerea definitivă a sentinței”. Rămânerea definitivă s-a petrecut, conform legii, în iulie 2017, la 30 de zile de la comunicare, moment din care am început să achit suma micșorată. Avocata mea de la acel moment m-a întrebat dacă vreau să legalizez sentința. Am întrebat-o de ce aș face acest lucru, iar ea mi-a spus că așa se obișnuiește, dar că nu este obligatoriu. Având în vedere că avocații pot da sfaturi proaste, și acest lucru nu poate fi considerat o scuză ulterior în instanță, am analizat spusele ei, dar am concluzionat că avea dreptate: nu există nicio obligație în acest sens, deoarece vorbim despre o decizie în constatare (nu în executare). Prin urmare, sentința respectivă nu poate fi învestită cu titlu executoriu, o eventuală legalizare fiindu-mi astfel inutilă. Mai mult, am ales să mă bazez pe faptul că instanța numită Judecătoria Sectorului 1 București și-a făcut treaba și a comunicat și părții adverse sentința (așa cum era obligată de Codul de Procedură Civilă, articolul 427 alin. 1). Mai exact, comunicarea se face De îndată, Din oficiu și Către părți. Mai mult, neexistând niciun fel de obligativitate a legalizării de ordin temporal (se poate face oricând, nu este nicio limită de timp pentru a legaliza o sentință) am decis că, dacă va fi nevoie de legalizare vreodată, o voi face la momentul oportun. Repet, decizia Dacă și Când se face o legalizare a unei sentințe în constatare este la latitudinea justițiabilului, fiind exclusiv o decizie de oportunitate a acestuia.

Începând din august, Banca OTP a început să mă sune, prin agenții ei de recuperări, întrebându-mă “Când plătiți rata?”. Le răspundeam de fiecare dată că au pierdut procesul și că rata mea este achitată la zi, conform sentinței respective. Deși mă asigurau de fiecare dată că vor adresa problema superiorilor (escaladare), peste puțin timp eram din nou sunat cu aceeași întrebare: “Când plătiți rata?”. Mai mult, prin noiembrie 2017 am fost contactat de executorul Dobra cu aceeași întrebare. Din momentul în care au aflat despre respectiva sentință, nu am mai auzit de ei. Inutil să mai spun că în tot acest timp plăteam rata la timp către OTP, în cuantumul stabilit de instanță. Mai mult, la fiecare plată treceam, la detaliile plății, detaliul că este achitată suma conform deciziei din dosarul respectiv.

Pe repede înainte, în iulie 2018, mă trezesc, năucit, cu un mesaj: s-a instituit executare silită pe conturile dvs. în valoare de 34000 de CHF!!! Evident, după șocul inițial creat de acest anunț, am încercat să aflu ce s-a întâmplat. Astfel, am aflat că Judecătoria Sectorului 1 omisese să comunice părții adverse sentința respectivă, iar OTP Bank, de totală rea-credință, după ce a aflat că executorul Dobra nu a continuat executarea silită și când a văzut că există o sentință de scădere de rată, a apelat la un subterfugiu: a declarat creditul scadent anticipat, considerând că nu achitasem în totalitate ratele (evident, plătisem cu 17% mai puțin decât fusese rata înainte de sentința respectivă). Deși știau de procesul respectiv, deși știau că-l pierduseră (cel puțin în prima instanță, cum afirmă ei) au cesionat către OTP Factoring (recuperatorul lor de credite) creditul meu, dar omițând, repet, cu rea-credință, să le spună despre dosarul de scădere a ratei pe care-l câștigasem.

Am obținut suspendarea executării silite, dar OTP a solicitat (și primit!) o copie a sentinței cu nr. 1010, din martie 2017, comunicată doar mie la acel moment. Deși legiuitorul spune foarte clar că o comunicare se face DE ÎNDATĂ și DIN OFICIU (nu la cerere și în niciun caz atunci când își aduce aminte una din părți să ceară copie), instanța a decis să le comunice motivarea, apoi au declarat apel. La apel, la Tribunalul București, s-a întâmplat un lucru ce ține pur și simplu de Kafka: deși am invocat excepția de tardivitate, judecătoarele au ignorat pur și simplu să discute excepția. Pe lângă faptul că ar fi trebuit să se sesizeze din oficiu cu privire la tardivitate, nu au băgat în seamă excepția ridicată de mine în acțiune. Mai mult, de fiecare dată când li s-a atras atenția asupra trecerii a (mult peste!!!) 30 de zile între comunicare și atac, judecătoarea se uita pe un A4 pentru a verifica datele comunicărilor, și nu pe întoarcerile comunicărilor, care se fac pe un A5. Ulterior am aflat că acel A4 era de fapt extracția datelor în ECRIS (sistemul informatic folosit în Justiție). Doar că acest ECRIS nu este auditat și, la o solicitare a mea către Ministerul Justiției (administratorul informatic al ECRIS), mi s-a confirmat că, în cazul inserării a două date diferite de comunicare pentru cele două părți din dosar, prima dată de comunicare pur și simplu este suprascrisă de cea de-a doua. Mai exact, data comunicării către mine (iunie 2017) se ștersese din sistem și rămăsese doar a doua (și anume august 2018). Din păcate judecătoarea respectivă a dat dovadă și de rea-credință (nu numai de incompetență), deoarece, la atenționarea repetată din partea avocatei mele asupra trecerii a 30 de zile între comunicare și atac (mai exact 507 zile…), ne-a întrebat dacă ne-am înțeles cu partea adversă pe acest aspect. Răspunsul nostru a fost că nu, în sensul că partea adversă nu acceptase că sentința e definitivă. Din păcate, cu totală rea-credință, decizia (care a fost de schimbare în tot a sentinței inițiale, pe motivul inexistenței vreunui acord amiabil) s-a bazat, conform motivării, pe faptul că aș fi recunoscut încă de la proces că nu ne-am înțeles cu partea adversă și, conform codului de procedură fiscală, acordul părților stă la baza unui contract! Acest lucru este o interpretare cu vădită rea-credință a răspunsului nostru (care venise de fapt la cu totul altă întrebare, mai exact dacă ne-am înțeles cu privire la tardivitate, dar judecătoarea a considerat că răspunsesem la o întrebare de fond). Mai mult, nici nu venisem pregătit de fond, atât timp cât, conform excepției ridicate, instanța nu avea decât două posibilități: fie să constate tardivitatea, fie să pună în vedere băncii să facă o cerere de repunere în termen. În cel de-al doilea caz, repunerea în termen implică un proces separat și argumentele cu care m-aș fi împotrivit țineau de intervalul uriaș (de peste un an) dintre comunicarea mea și solicitarea lor de eliberare a copiei comunicării, precum și de legislația europeană (care primează în fața celei autohtone) care interzice repunerea în termen la mai mult de un an, pe motiv de lipsă de interes. Mai exact, dacă peste un an nu te-a interesat ce s-a întâmplat cu procesul respectiv, pierzi dreptul de a fi repus în termen.

Din păcate, pe lângă faptul că nu s-a pronunțat pe excepția de tardivitate, instanța a uzurpat calitatea de instanță de apel (deși acea calitate nu ar fi putut să fie dobândită decât eventual după o respingere a excepției de tardivitate) și, mai mult, m-a pus în imposibilitatea de a ataca mai departe acest aspect. Astfel, la Curtea de Apel, mi-a fost respins recursul pe motiv că instanța de recurs nu poate cenzura decât un aspect pe care instanța anterioară s-a pronunțat. Or instanța anterioară (Tribunalul București), pur și simplu nu s-a pronunțat pe tardivitate!

Acesta a fost primul moment în care am solicitat instanțelor statistici cu privire la rata cu care astfel de cazuri se “întâmplă”. După multe insistențe (a trebuit să ajung inclusiv la a “explica” cu cod SQL cum anume se poate extrage respectiva informație), am primit informația că procentajul de lipsă de comunicare este undeva pe la 1 la 2000, iar lipsa analizei unei excepții (indiferent că este la cerere sau din oficiu) este de undeva la 1 la 10000. Ca atare, probabilitatea ca ambele “boacăne” să se întâmple în același dosar, și ambele în defavoarea mea, fiind de 1 la 2 milioane, deja mă întrebam (retoric) dacă a fost cumva vreo problemă personală. Evident, am respins din start acest gând paranoic, în ciuda cifrelor care deja profilau o gravă eroare judiciară.

Din păcate, a urmat o a treia eroare foarte gravă, și de data aceasta cu aceeași rea-voință din partea instanței: în momentul în care s-a repus pe rol procesul privind întoarcerea executării silite, mi-a fost respins cu o motivație uluitoare: SE IMPUNEA LEGALIZAREA sentinței inițiale. Deși am luat personal cuvântul și i-am atras atenția judecătorului că am respectat o decizie definitivă a instanței (trecuse un an de la comunicare), că nu era problema mea să mă interesez dacă instanța anterioară își făcuse treaba, că ștampila de legalizare nu este folositoare și nu este, în niciun caz, obligatorie pentru a determina caracterul de definitiv, judecătorul a motivat ca mai sus, fără măcar să citeze cu articolul de lege care ar fi “impus” legalizarea. Din punctul meu de vedere este o (nouă) uzurpare de calități oficiale din partea instanței care practic a “legiferat”, peste legiuitor, obligația de a legaliza o sentință în constatare. Și, prin aceasta, a lăsat cale liberă executării mele silite, inclusiv imobiliare. Sunt curios ce procentaj de dosare există în Justiția Română în care un judecător să legifereze în timpul motivării. Combinat cu procentajele anterioare, calculul nu prea lasă loc de echivoc. Totuși nu voi întreba (nici măcar retoric) dacă a fost o problemă la nivel personal. Doar voi remarca, pur și simplu, o lașitate fără margini a Justiției care ezită să-și asume răspunderea cu privire la uriașele erori comise.

Cât despre faptul că plăteam rata lunar în contul OTP? A fost socotit drept irelevant, pentru că ar fi trebuit să achit în contul de franci elvețieni, nu în contul în lei (deși tot timpul plătisem în contul în lei și ei transferau în franci, iar la fiecare plată puneam, la detaliile plății, numărul dosarului din instanță conform căruia achitam suma respectivă). În schimb OTP a fost socotită drept terță parte. Mai exact, se duc la un asasin cu poza mea, iar când sunt chemați în instanță, ei spun că nu este treaba lor că a fost poza greșită, ci a asasinului! Iar Justiția le dă dreptate…

Cât despre omiterea comunicării către partea adversă, din momentul în care Tribunalul București a decis, ilegal, schimbarea sentinței inițiale, având în vedere că deja se profila un prejudiciu, am formulat plângere penală împotriva grefierei, a grefierei șefe (care avea, conform fișei postului, obligativitatea de a verifica activitatea grefierei) și a Ministerului Justiției în solidar, pentru neglijență în serviciu și distrugere de probe. În spiritul mioritic, plângerea a făcut ping-pong între Poliția Sectorului 1 și Poliția Sectorului 4, fiecare declinându-și competența. Motivul pentru care acest lucru s-a întâmplat este că Judecătoria Sectorului 1 (unde s-au petrecut faptele) își are sediul (după cum îi spune și numele…) în Sectorul 4. De aici fiecare declinare de competență. Nu-mi rămâne decât să mă bucur că nu am avut de-o face cu o infracțiune făcută la Ambasada Chinei… În acest moment dosarul a plecat de la Poliție către Parchet și aștept cu înfrigurare trimiterea în judecată a grefierei și a Ministerului Justiției pentru a mă putea constitui parte civilă și să sper să recuperez ce se mai poate din prejudiciu. Care prejudiciu poate fi inclusiv casa achitată cu creditul inițial.

De-a lungul întregii mascarade căreia i-am căzut victimă, nu am fost contactat nici măcar o dată cu privire la situația de fapt, pentru a fi întrebat (cel puțin o dată) dacă plătesc de bună voie cât aveam de plată. Pur și simplu, atât banca, cât și recuperatorul și executorul s-au bazat pe faptul că banca trimisese (conform unui borderou al Poștei depus la dosar de OTP) o scrisoare către mine, fără a atașa și confirmarea de primire a respectivei înștiințări. Cât despre faptul că acea scrisoare nu a ajuns niciodată la mine, instanța nu s-a pronunțat deloc, deși există atât articolul 1578 din Codul de Procedură Civilă care obliga banca să se asigure că orice cesiune este primită de mine, nu doar că a plecat de la ei. Dar, evident, a fost mult mai simplu pentru instanță să creeze, cu de la sine putere, obligații pentru mine… Și, ca să nu se înțeleagă altceva, sunt unul dintre aceia care în februarie 2017 era prezent în Piața Victoriei cu ambii copii pentru a protesta împotriva OUG 13. Nu pentru o astfel de Justiție am luptat, ci pentru o Justiție independentă și competentă. Se pare însă că unii dintre judecători înțeleg libertatea cu același sens cu care mulți români înțelegeau libertatea în anii `90 ai secolului trecut.

Până la apel, nu-mi rămâne decât să aștept o înțelegere amiabilă cu recuperatorul. Care recuperator are tot dreptul legal să-mi scoată casa la licitație.

România, 2021… Va urma!